Grea experienta pentru un om obisnuit, o provocare ciudata pentru un jurnalist… La doar 20 de kilometri de municipiul Buzau se afla o biserica parasita intr-un sat uitat de lume.
Credinta este definitorie pentru romani. Tinem post, ne rugam, mergem la biserica mai des, ori mai rar, dar sustinem sus si tare ca suntem credinciosi. Am fost educati sa credem, sa facem semnul crucii si sa rostim o rugaciune scurta, iar biserica, preotul si cimitirul sa le asezam pe o treapta sacra.
Sa vezi, insa, o biserica parasita, incuiata, inconjurata de maracini, este extrem de ciudat si de revoltator. La cativa kilometri distanta de municipiul Buzau, intr-un sat uitat, parca, si de Dumnezeu, exista o astfel de Casa a Domnului, un cimitir abandonat si un loc din care toti se incapstaneaza sa fuga.
20 de kilometri desparte orasul Buzau de satul Valea Putului din comuna Merei . Un drum anevoios, printre vii, te poarta spre catunul ce a fost candva un sat frumos, cu case mandre, pe ale carui ulite glasurile copiilor se auzeau cat era ziua de lunga.
De o vreme, insa, oamenii au inceput sa plece…unii la Domnul, iar altii spre o viata mai buna. Satul practic a ramas pustiu.
Odata strabatut drumul dintre vii descoperi o liniste mormantala, undele unui radio lasat deschis pe prispa unui varstnic iti da de inteles ca nu au disparut chiar toti oamenii din sat.
Biserica este chiar la ceea ce a fost candva intrarea in sat. Turlele inca lucioase te fac sa avansezi cu incredere si speranta. Poarta descuiata iti lumineaza gandurile, patrunzi si avansezi timid. Cararea inca mai exista dar crucile cazute de o parte si de alta te fac sa sovai, dar mergi inainte, cu dorinta de a ajunge in fata lacasului de cult.
Drumul trece pe sub clopotnita, privesti in sus si instinctual te intrebi de cand nu au mai batut clopotele ruginite.
Pasii te poarta apoi pe langa peretii scorojiti, incerci sa intelegi daca intemperiile, ori delasarea a facut posibila o asemenea imagine.
In fata bisericii, la rasarit, speranta se stinge. O incuietoare veche fereca intrarea in lacas, dar nu te poti abtine sa privesti ca un copil curios pe gaura cheii. O panza de paianjen iti incurca imaginea, zaresti o icoana acoperita cu praf si te trece un fior rece…o biserica parasita?
Alergi, te impiedici, dar iti doresti cu disperare sa gasesti o fereastra care sa iti arate ca te inseli. O gasesti. Te prinzi, brutal, cu mainile de gratii, pui mana streasina sa poti vedea, iar imaginea este dezolanta. Praf, mult, troneaza peste lucruri sfinte, catapeteasma pare gri, lucruri abandonate parca in graba. Te scurgi, cobori si cauti, cauti o dovada ca inca mai exista cineva caruia ii pasa de acel loc.
Te impiedici, te sprijini si urci privirea, e o cruce cazuta, doborata de ani. Vrei sa te ridici, razele soarelui patrund pe o ferestruica si vrei sa vezi ce este in interior, te apropii si realizezi ca este interzis…o femeie nu poate nici macar sa priveasca in altar. Incerci sa respecti reguli, asa ai fost educata.
Atunci te luminezi parca si ai curajul sa realizezi ca este un loc uitat de toti si de toate.
Te indrepti catre poarta, mai privesti o relatiedata catre crucile grele, din piatra, cazute la pamant, iar intrebarile incep sa curga. Sunt intrebari existentiale, despre soare si luna, despre viata si moarte, despre posibil si imposibil.
