Sărăcia lovește din ce în ce mai crunt în mediul rural, unde tot mai mulți copii trăiesc în condiții greu de imaginat, marcați de foame, frig și lipsa celor mai elementare resurse pentru un trai decent.
În satele României, copilăria a devenit pentru mulți o perioadă a supraviețuirii. În loc de jocuri și învățătură, tot mai mulți minori sunt nevoiți să îndure frigul, să își petreacă nopțile în case fără căldură, iar diminețile să le înceapă cu stomacul gol. Cei mai norocoși ajung la școală cu ghetele rupte și hainele subțiri, iar alții renunță complet la educație, fiind obligați de familie sau de împrejurări să muncească încă de la vârste fragede. Este un tablou sumbru, dar real, care conturează un fenomen grav ignorat de prea mult timp.
Criza economică, inflația accelerată și lipsa de investiții în zonele rurale au accentuat un dezechilibru profund între oraș și sat. Dacă în centrele urbane încă se mai discută despre performanță și digitalizare în educație, în multe sate din România copiii nu au nici măcar rechizite sau mobilier școlar corespunzător. Unii învață în clase neîncălzite, în școli care stau să cadă, iar alții parcurg kilometri pe jos pentru a ajunge la cel mai apropiat centru educațional. Statul, deși conștient de aceste realități, continuă să ofere doar promisiuni și soluții de fațadă.
Organizațiile care activează în domeniul protecției copilului trag semnale de alarmă: ne aflăm în fața unui val de excludere socială ce afectează generații întregi. Lipsa hranei zilnice, a igienei minime și a unei educații decente creează premisele unei rupturi sociale grave. Copiii care trăiesc în aceste condiții ajung să repete destinul părinților lor, rămânând blocați într-un cerc vicios al sărăciei, fără speranță și fără resurse pentru a ieși din acest coșmar cotidian.
Mai grav este că, în lipsa intervenției directe și susținute, aceste comunități se vor depopula, iar puținii copii rămași vor fi și mai vulnerabili. Abandonul școlar, bolile cauzate de subnutriție și lipsa unor modele de succes în mediul rural contribuie la o atmosferă de resemnare și neputință. Viitorul acestor copii depinde de deciziile de azi – de investițiile reale în infrastructură, de sprijinul oferit familiilor și de programele sociale gândite nu doar pe hârtie, ci aplicate eficient, acolo unde e nevoie cel mai mult.
România nu își mai poate permite să ignore această criză. Nu este vorba doar despre cifre, ci despre mii de vieți, mii de copii care nu cer decât o șansă la demnitate și normalitate. Într-o țară europeană, în secolul XXI, sărăcia extremă în rândul copiilor ar trebui să fie un motiv de revoltă națională, nu doar un subiect pasager în presă.
